tomitzel

Când o cunoşteam pe Gabi aveam 16 ani. Participam săptămânal la piesele studenţiilor de la actorie, un loc restras într-o sală comunistă, unde însă talentul şi entuziasmul multora întâlnea pentru prima oară un public însetat şi lipsit de pretenţii.

Îmblânzirea Scorpiei

Se juca “Joaca de-a teatrul”, era prima oară când urca pe scenă sub rolul scorpiei din segmentul Îmblânzirea scorpiei. Într-un strigător înfiorător îşi făcu apariţia, iar tot decorul din jurul meu îşi pierduse culoarea. Prezenţa ei mă făcea neliniştit, iar ochii ei mă tulburau. Mişcările ei oricât de sălbatice doreau a fi, îmi păreau a fi a unui înger rătăcit. Deodată ochii noştrii se întâlniră, iar Remus, care la vremea aceea era tutorul meu neconvenţional, înţelesese.

După piesă Remus insistă să mergem să o cunoaştem, era foarte uşor şi toată lumea o făcea, însă eu nu puteam da ochii cu fata pe care atunci o consideram zeiţă între muritorii care o venerau în fiecare vineri. Timp de 6 luni nu am pierdut nici o reprezentaţie a ei, spre disperarea lui Remus care mă considera nebun. Îmi plăcea jocul privirilor ce avea loc între noi doi,  din momentul când rostea primul cuvântul până la sfârşitul amar al pieselor de teatru, de multe ori neînţelese de mine.

“Requiem pentru un vis” e piesa ca îmi va rămâne mereu cioplită în minte, prestaţia ei prevestea că în seara aceea ceva special avea să se întâmple. La finalul piesei luminiile se stinseră, când deodată am simţit cum o mână mă conduce prin întunericul lăsat.

Am ajuns într-o încăpere unde lumina de pe stradă pătrundea timid. În lumina aceea palidă părea mai frumoasă ca niciodată şi totuşi tristă.

- Mâine plec, îmi spuse cu vocea slăbită. Te-am privit cum mă priveşti, te-am observat cum te pierzi când ochii noştrii se întâlnesc şi totuşi nu ai îndrăznit un cuvânt să-mi arunci în tot timpul astă. O felicitare, o floare sau măcar un semn ascuns din mulţime să-mi arunci. Cu toate astea, nu-mi pot lua mintea de la privirile tale. Acum e prea târziu, nu ai să mă vezi vreodată!

- Eu … dar nu am rostit mai mult. Am întins mâna şi buzele noastre s-au întâlnit. Era prima oară când eram cu o fată, până atunci cunoscusem doar atingerile libidinoase ale “clienţilor” mei. La 15 ani părinţii mei au căzut victime unei crime oribile, iar de atunci ajunsesem pe străzile reci ale multor oraşe la rând, vânzându-mi trupul pentru un pat. Norocul mi l-a adus pe Remus, care a devenit cel mai bun prieten şi mai târziu tutorul legal.
Gabriela avea 21 de ani, iar experienţa sa a condus noaptea aceea, cu toate că vârsta mea cunoscuse întâmplări pe care fata de la teatru reuşise să le steargă într-o singură noapte.
Dimineaţa venise prea devreme, iar Gabi dormea pe pieptul meu de adolescent. Aveam o bucurie de nedescris şi abia mă puteam abţine să nu o trezesc.

- Peste 4 ore plec la Roma, am încheiat un contract cu un teatru decent de acolo. Dacă ai fi …
- Vin cu tine oriunde pleci! Las totul în urmă, nu-mi pasă de nimic şi nimeni! am tresărit.

Faţa i se ilumină şi am început să ne cunoaştem. Fusese crescută de o mătuşă îndepărtată după ce mama sa murise la naştere, dar spre deosebire de mine făcea parte din dintr-o casă roială, avea titlul de prinţesă de Edinburgh, însă nu-i plăcea să i se spună aşa. Era prinţesa excentrică şi rebelă a familiei Edinburgh. Nu credea în reguli şi în educaţia post comunistă de la noi, vroia să vadă lumea, să experimenteze, să găsească cea mai mare scenă şi să trăiască acolo fiecare piesă de teatru scrisă vreodată. Spritul ei liber o făcea mai frumoasă în ochii mei, iar gândul că aş putea să nu o mai văd părea de neconceput.

În lumina nouă se zăreau acuma câteva trofee/diplome pe pereţii camerei care se umpluse de parfumul ei. De fiecare dată când vorbea despre teatru ochii îi străluceau mai puternic şi chiar dacă sânii îi fluturau liberi prin cameră, nu se putu abţine să-mi arate câteva poze cu prima ei ieşire în luminile teatrului. Era o poza de când avea 8 ani, alături de tatăl său.

Îl lăsasem pe Remus în urmă, care resemnat, îmi promise că într-o zi o să ne întâlnim din nou şi m-a pus să jur că o să scriu în fiecare zi.

La Roma lucrurile nu erau cum ne-am aşteptat. Locuiam într-o debara în sediul teatrului, care era de fapt un cabaret. Visul se transformase în coşmar. Prinţesa muncea acum toată ziua, iar eu încercam să-mi găsesc de lucru, dar nimeni nu vroia să aibă de a face cu un minor.

Pe lângă dansurile umilitoare pe care trebuia să le înghită, mai trebuia să fugă şi de mâinile lacome a clienţilor cabaretului. Noroc cu Remus care ne trimitea regulat bani pentru mâncare, însoţită de multe ori cu scrisori insistente să mă întorc înapoi. Gabi se simţea vinovată pe zi ce trece mai mult, iar într-o zi m-am trezit cu patul gol şi o scrisorică lângă capul meu …

…VA URMA