tomitzel

La 6:55 îmi sună ceasul ca un tembel. De fiecare dată mă trezesc aiurit și mă târâi până la baie. E 7:05 și pe laptop Morning Zu îmi dă știrile de dimineață. Deschid frigiderul cu entuziasm să caut ceva ce nu e acolo. Strâmb din nas și înfulec un iaurt. Verific mailul, e deja 7:15. Dau o fugă pe Realitatea în timp ce mă îmbrac. Afară e întuneric și lapovița de afară îmi dă fiori.

Cu căștile în urechi pornesc spre job. Azi e portarul amabil jos, îl salut, mă salută. E 7:30. Pe drum aceleași fețe grăbite, iar în urechi farsa lu’ Buzdu dă culoare peisajului.

Piața Mare e la fel în fiecare dimineața, dar 10 secunde mă opresc de fiecare dată să o admir. Merg mai departe.

La „poarta sărutului” pe zidurile impunătoare se prelinge apa adunată în clădirile mult prea vechi. Jos acolo, e tanti cu bebelușul. În fiecare dimineață copilul urlă mai puternic, mai trist. Dar niciodată nu m-am oprit, niciodată nu am aruncat un bănuț în mână lacomă întinsă. De ce? Unde-mi e spiritul creștinesc demult pierdut? Chiar nu-mi pasă.

După 50 de metrii, în față la brutăria unde-mi potolesc pofta de dimineața nenea cu un picior încearcă să mă impresioneze. Nici astăzi nu a reuști. De ce? Unde-mi e mila demult apusă? Chiar nu-mi pasă.

E 7:58. Iarăși sunt singur. Mă înconjor de biți, iar tanti cu nenea joaca cu patima dansul vieții. Chiar nu-mi pasă.