tomitzel

De la o vreme încoace nu mai pot să zbor și asta mă enervează. Prea des mă uit în portofel, prea des mă gândesc la ziua de mâine. Unde e clipa de acum, clișeul trăiește fiecare clipă? Criză, iPhone, rahați de câine, Kindle, ce sunt toate astea, de ce le dăm importanță și de ce ascult iar aceleași melodii?

Ne hrănim în fiecare zi cu aparențe și nu putem să iubim. Suntem incapabili să iubim. Pentru că totul începe cu un de ce. Toți analizăm, nu vrem motive simple pentru texte prea simple. Faptele au luat locul cuvintelor. Cuvântul nu mai are valoare, nu mai are putere. Cine mai crede în cuvinte astăzi? Eu nu.

Dar de ce am ajuns aici? Cine e de vină, ne simțim așa de bine când putem arăta cu degetul și atât de rău atunci când inexplicabilul își face loc în rutina noastră. Nu știu ce e cu iubirea asta, să fie oare overrated sau o substanță ieftină fără formă? De multe ori stau și mă gândesc la ce a fost, niciodată la ce va fi. Ce va fi mă îngrădește prea mult. Nu vreau să mă simt albastru din nou, e prea mult albastru în jurul nostru.

M-am săturat să strâng buze străine, zorii să mă prindă pe autobuze goale, iar roua să mă prindă în fața căminului 4. Îmi spun de fiecare dată că o să-mi demonstrez din ce sunt făcut, dar de fiecare dată se termină teribil de prost. De fiecare dată mulțumesc, niciodată rămâi.

De mâine sunt alt om, cu altă temă pe blog și în cap

Foto: koreatimes.co.kr