tomitzel

Momente grele care te fac sa simti ca traiesti, ca viata nu e numai in culori vii. Ultima saptamana a fost grea, incarcata emotional, plina de resentimente, stress in excess si o oboseala sictirita cu tendinte de bruta.

Acum cateva zile scriam despre prietenul Coco care avea nevoie de ajutorul nostru, al tuturor, al oricui, in lupta cu boala crunta. Din pacate sambata 21.11.2009 unul din prietenii din SbLUG ma intreaba daca a murit Coco. Poate e cel mai brutal mod de a primi o asemenea veste, pe messenger. Timpul s-a oprit atunci si un fior m-a cuprins odata cu o intrebare mai veche, eu cand o sa mor?
Nu am putut merge la priveghi, pentru ca nu sunt de acord cu el, dar respect pentru cei care-l practica si mai ales credinta lor. Cred ca a fost a 3 a inmormantare la care particip cap-coada.

Cand intr-un colt al lumii mor 1.000 de oameni, nu te atinge nici macar o miime, fata de atunci cand o persoana cunoscuta personal nu mai exista peste noapte.
Viata merge mai departe, dar cateodata am vrea sa stea in loc. In momente ca acestea, te gandesti ce ai facut pana acum, cat timp mai ai sa ajungi acolo unde vrei, esti pe drumul cel bun? Concluziile in cazul meu nu sunt deloc fericite, si acum probabil, cand o sa le am scrise, poate o sa ma trezesc din somnul asta stupid care mi-a mancat o parte din viata.
Am realizat ca am devenit peste noapte, normal, average sau de rand daca vrei. Ma multumesc cu ce e, imi e destul ce am in fata. Mi-e dor cand eram “tocilarul” clasei, atunci cand eram vazut cel mai bun, atunci cand momentele reusitei ma imbatau, atunci cand, naiv, luptam pentru normalitate si din pacate am ajuns la “normalitate“.

Optimistul din mine a obosit, vrea o pauza, un ragaz sau poate un pistol. Am devenit normal.

Rihanna – Russian Roulette

Cu acest articol particip la concursul organizat de Dani, curios din fire, vrea să știe de la bloggeri la ce nu am renunța în viață.

Complicată întrebarea asta, e greu să distingi ce e cu adevărat esențial în viața ta și ce e doar un moft, o fiță cu care te-ai obișnuit. Primul lucru e cu siguranță familia, fără de care nu eram persoana care vă vorbește, fără de care nu deprindeam principiile după care mă ghidez în viața asta nebună și, de ce nu, nu aveam parte de un mediu normal în care să mă dezvolt.

Coborând mai spre Pământ, cred că nu aș putea renunța la tot ce înseamnă calculator. Fie el desktopul de acasă, fie laptopul de la cămin sau pur și simplul cadoul primit sub forma Zenului meu de toate zilele. Cu ajutorul calculatoarelor am ajuns să călătoresc în locuri la care doar visam, vezi excursia mea gratuită în Statele Unite ale Americii în 2006. Tot cu ajutorul lui mi-am făcut noi prieteni, cu care aveam să-mi petrec vara lui 2007 în vestul sălbatic din USA și, în prezent, e sursa mea financiară, fie că e vorba de jobul meu sau de proiectele personale. Am reușit să devin independent la o vârstă fragedă mulțumită calculatorului.

Inevitabil ajungem și la blog, de când am început să scriu prima oară în 2006, blogging a devenit un viciu pentru mine și nu cred că voi renunța vreodată, oricâte cadouri mi s-ar oferi, cu toate că am avut câteva tentative eșuate.

Dacă ai un blog mai vechi de 4 luni poți participa și tu! Baftă!